TEATRU. Binomul, gnomul si felinarul

"TEATRU. Binomul, gnomul si felinarul" de Mihaela MICHAILOV

Teatrul National Craiova

Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului dupa William Shakespeare

Cu:

Valer Dellakeza, Iulia Lazar, Mihai Arsene, Valeriu Dogaru, Ion Colan, Ilie Gheorghe, Nicolae Poghirc, Constantin Cicort, Angel Rababoc, Valentin Mihali, Cerasela Iosifescu, Romanita Ionescu, Iosefina Stoia, Ion Butnaru

Adaptarea scenica, regia, scenografia: Silviu Purcarete

Muzica: Vasile Sirli

Spartul tirgului e insinuarea unei coplesitoare senzatii de gol. Trecerea insasi isi masoara limitarile invariabile si singurul gest posibil este privirea inapoi, intr-o rapida developare retrospectiva. E ca si cum totul trebuie recompus din frinturi si din impresia persistenta a trecutului reversibil doar imaginar. Spartul tirgului e un fel de suspensie a devenirii, o bucla de final, in care, intr-un fel straniu, esti inghitit de lucrurile care sint pe sfirsite. Aceasta coborire din exuberanta contagioasa a oricarei sarbatori in zilele ce se succed mecanic este miza cioburilor risipite in „tirgul“ lui Purcarete. Totul se sparge, se disipeaza de parca nici n-ar fi fost. Sunetele casante, sirenele de la inceputul spectacolului sint inghitite de taceri si melancolii. Ramine sentimentul de vid, de nesfirsita nostalgie, de traire intensa, pe ultima suta de metri, a ceea ce se afla in urma. La o distanta suficient de mare incit sa fie dorit cu intensitate.

Silviu Purcarete fictionalizeaza timpul initierii in sfirsit, al interstitiului situat pe muchia duratelor.

A douasprezecea noapte e preludiul revenirii la obisnuitul cotidian, resimtit cu atit mai acut cu cit nimic nu-l poate intirzia sau amina. E noaptea care incheie ciclul petrecerilor incepute de Craciun. De aici, trairea aproape paroxistica a neputintei de a prelungi bucuria si a iluziei durabilitatii. Nu intimplator, un sfesnic cu luminari aprinse se afla pe pian. Sub forma picaturilor de ceara, ia forma unui timp lichid.

Purcarete nu face decit sa citeasca extrem de atent pliurile textului shakespearian si sa decupeze din toata devalmasia si veselia ceea le precede si le da un sens mult mai puternic: infinita tristete ca totul, mai devreme sau mai tirziu, se termina. Aici e miezul seducator al spectacolului, care trebuie receptat ca o figuratie a terminalelor. Si daca in Pilafuri cu parfum de magar sau in Cumnata lui Pantagruel, anatomia lumilor era transpusa metonimic intr-un fantasmatic condensat in imagini supradimensionate (piinea imensa, ploaia de linguri etc.), in Cum doriti..., Purcarete stabileste un raport binomic, de perfecta sinonimie, care e, de fapt, si esenta spectacolului.

Imaginarul e adincit in sensurile multiple ale fiecarui cuvint, de altfel extrem de simplu de decodat. Purcarete traduce si prelungeste semantica ambigua intr-un efect imagistic pe care fiecare cuvint il contine. Una dintre cele mai frumoase scene din spectacol, cea in care Olivia gliseaza pe muchia oglinzii, este cea mai adecvata si justificata imagine a plutirii cauzate de indragostire. E acea stare de a fi cu capul in nori, proprie momentului inamorarii. Dublul reflectat in oglinda e aproprierea identitatii celuilalt, reflex al gemelaritatii existente in mai multe ipostaze in spectacol. E un joc al dublurilor si al ascunderii in spatele a ceea ce, in orice moment, poate iesi la iveala, un fel de mentinere in stand-by. E o temporara despartire a identitatilor complementare, pentru a se regasi in final. Atunci cind Viola ajunge in Iliria noaptea, dupa naufragiu, sigura ca fratele ei a murit, alege sa se deghizeze in baiat, ca unica solutie de a-si schimba identitatea. Travestiul e catalizatorul ambiguitatii.

El intretine si potenteaza confuzia generala. Cuvintele isi mistifica sensul propriu (calamburul e privilegiul sintaxei dezghiocate – apanaj al bufonului –, singura investitura de care nimeni nu-l poate deposeda), identitatile devin irecognoscibile, lasind mereu o marja de potentialitate,

Purcarete propune o stilistica a voalarii, obiectivata in ceea ce pare ca spun, fac si lasa sa se intrevada personajele. Ea e proprie in special bufonului, care lasa deschise sensurile si instituie echivocul. Nebunii formeaza o comunitate a deriziunii stimulante si a virtualitatilor latente. Ei se continua, se anticipeaza si isi corespund. Tocmai de aceea spectacolul se termina cu replica – cheie a lui Malvolio (un rol creat de Constantin Cicort cu treceri inventive de la rigiditate la neinfrinare), un viitor nebun, care trebuie sa parcurga si el toate etapele demistificarii si initierii. „Timpul ii razbuna pe nebuni“, striga Malvolio in final, in timp ce bufonul cinta si capitanul de nava plinge.

Toate personajele, la un moment dat, mai mult sau mai putin exteriorizat, pling si incremenesc aproape fotografic intr-o contaminanta tristete. Expresivitatea chipurilor actorilor, transformate si patrunse fizic de aceasta melancolie viscerala, are un impact foarte puternic. Valer Dellakeza isi compune o fizionomie statuara, impietrita de durere, atunci cind, indragostit de Olivia, priveste in gol, din spatele vitrinei, cu un buchet de flori in mina, sau cind ii curg lacrimile in frisca in timp ce maninca. Nici o clipa durerea purtata de fiecare personaj in parte nu e ostentativa sau jucata. Spectacolul este o halucinanta interiorizare a tristetii. Purcarete saboteaza veselia debordanta si sedimenteaza melancolia intr-o montare senzoriala, in care totul se simte visceral: nostalgia, agonia, ludicul.

Pelerina neagra purtata de Olivia (foarte bine surprinsa de Cerasela Iosifescu la nivelul seductiei mocnite si aburite pe care o intretine) ascunde o senzualitate pulsionala ce pare sa astepte momentul potrivit pentru a rabufi. Hohotul de ris al lui Sir Toby, cu inflexiuni comice prinse excelent de Ilie Gheoghe, pentru ca lasa mereu loc inversarii situatiei, nu e niciodata unul plenar, tocmai pentru ca cheful e pe sfirsite. Aceasta lenta, dar in acelasi timp bulversanta trepidatie in proximitatea sfirsitului e ceea ce predomina si face ca straturile de adincime ale spectacolului sa fie permanent intuite.

Binomul lui Purcarete e unul referential erotic-nebunesc. Fiecare personaj isi pierde intr-un fel sau altul ratiunea. Malvolio o ia razna cind cade in plasa farsei puse la cale de Sir Toby & company, Olivia e intr-o stare de continua ameteala cind se indragosteste, Feste, ale carui bufonerii chitibusare sint tinute atent in friu de Valentin Mihali, pune in aceeasi ecuatie nebunia si intelepciunea.

Iubirea si nebunia se cuantifica simbiotic, tot asa cum cum veselia se decanteaza intr-o tristete de sfirsit de lume. In ea rezida o expansiva forta gravitationala, care e atit a timpului parca incremenit, cit si a spatiului, deopotriva conventie (costumele prezente permanent in scena) si iluzie. Iliria e un fel de no time land, iar locuitorii niste fantomatice clape, care se misca lasciv pe sonuri ambientale, sacadate sau fluide. Fiecare sunet, asemeni personajelor care il ritmeaza prin gesturi si miscari, vine de nicaieri si se indreapta spre necunoscut. E un soi de-a baba oarba cu felinarele pe jumatate aprinse intr-un cadru de halucinanta amorteala si brusca trezire. Totul inainteaza intr-un somnambulism care incetoseaza simturile. Tot asa cum vitrina bibliotecii e prafuita, lasata parca de cind lumea in acest loc usor decrepit, in care de-abia se mai disting urmele nobiliare, amprente ale unui alt timp dus pe apa Simbetei.

Fotoliile tapitate si masa lunga se afla laolalta cu un frigider din care iese – de unde oare ar fi putut sa apara mai bine bautorul de clasa care este Sir Andrew – si un aragaz unde se prajesc ochiuri. Decorul e o biblioteca golita de carti, un decor-coaja, un spatiu al spectrelor. E si el un cadru in care sfirsitul erodeaza cuvintele, sensurile si ratiunea. Personajele au toate datele unor fantasmatice carapace, care ascund mereu ceva. Daca, in prima parte a spectacolului, bibliotecile-vitrine incadreaza scena, in partea a doua sint asezate paralel cu spectatorii, reflectindu-i si continindu-i. In spatele lor, la microfon, insularele fantome se incita, se hirjonesc si se lupta cu sabiile stind nemiscati. Iar deasupra lor ramin spiritele locului, cei care iau in stapinire tristetea, veselia si jocul. Piticii cu eternii lor insotitori: felinarele din oglinda. Si daca nu pot sa uit ceva din acest spectacol cumplit de trist, cu siguranta de pitici e vorba. Iti stau pe creier.

http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=10880