"Războaie neutre şi singurătăţi picante" de Cristina Rusiecki
Adevărul nr. 5174, 28 febr. 2007
Din constatarea că noua dramaturgie franceză e prea puţin cunoscută în Europa s-a născut de curând proiectul Trames, vizând traduceri şi mizanscene ale teatrului francofon contemporan.
Prima piesă tradusă, Zig şi More, de Marine Auriol, a fost montată de Alexandru Boureanu, în scenografia Liei Dogaru, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu" din Craiova. Din păcate, Zig şi More, piesa tinerei autoare franceze despre războiul care dezumanizează, condamnând implacabil oamenii la a fi, în deplină necunoştinţă de cauză, pionii intereselor şi manipulărilor impuse de marii mahări, suferă de un teribil schematism. Teza se citeşte mult prea clar şi, dacă situaţia nu pare verosimilă la început - un băiat bine antrenat rezistă zece ani deasupra unei mine -, la final, când apar marii interesaţi şi marii profitori ai conflictelor armate, lucrurile se ambiguizează şi mai tare. E vorba de un experiment impus de comandanţii de război, dar ce fel de experiment şi făcut în ce scop sunt întrebări care rămân complet nelimpezite, cu tot jocul onorabil, chiar şi pe partituri scurte, al lui Valer Dellakeza şi Angel Rababoc.
Ce poate face regia dintr-un asemenea text? Să-l „machieze" astfel încât să pară viu prin interpretare, conducând actorii înspre tonuri verosimile. Şi exact asta şi face. Performanţa ţine de copilul Filip Rababoc, de o surprinzătoare naturaleţe, cu mină inteligentă şi replici flegmatice. În plus, regizorul Alexandru Boureanu construieşte două tipuri credibile, clasice, victimă şi călău ipotetici. Călăul e jucat energic de Dragoş Măceşanu ca soldat abrutizat, îndobitocit de regimul cazon, pentru ca la sfârşit să schimbe, sensibil, registrul. Înnebunit de substanţele halucinogene cu care tabăra cealaltă îi „îmbunătăţeşte" apa de băut, deraiază şi actorul joacă un personaj devitalizat, care, pierzându-şi toate reperele, nu poate decât să devină o victimă sigură. La rândul său, victima, despre care se va vedea că tot timpul a condus jocul din umbră, e interpretată de Mihai Logofătu cu un necesar pigment de bizarerie. Zig şi More e, astfel, un spectacol clar, fără surprize, cu mesaj ultraactual şi ultracunoscut, din păcate, şi ultratransparent – militarismul -, în care regizorul şi actorii, dacă ar fi avut norocul de un text mai nuanţat, ar fi putut pleca, măcar, de la premisele unei producţii provocatoare.
Tot la Teatrul Naţional „Marin Sorescu" din Craiova a avut loc, de curând, premiera Doi pinguri, pe un text de Mircea Daneliuc, cu multe teme ofertante, unele chiar suculente, asemănătoare cu ale lui Teodor Mazilu. Autorul semnează şi regia. Piesa, confecţionată din calupuri de replici repetitive, marcă a stereotipiei din viaţa de cuplu, reproduce jocul schemelor conjugale, peste care se aşază un erotism pigmentat cu violenţă fantasmată, plictisul, respingerea. Acestora li se adaugă una dintre marotele vremii, operaţia de schimbare de sex pentru care optează El, pentru ca imediat s-o regrete. Finalul aduce în prim plan disperarea Ei de a pierde bărbatul-femeie care, până atunci, în multe împrejurări, o plictisise. După cum o arată şi titlul, Doi pinguri e o piesă despre singurătatea în doi.
La sfârşitul fiecărei scene, un grup sparge textul cu o muzică asemănătoare Paraziţilor, dinamizând atmosfera cu ritmuri şi gesturi rap. Nenorocirea e că după fiecare intrare a grupului structurile se reiau întocmai, replicile curg la fel, şi, dacă în primele dăţi, jocul ciclic al schemelor de cuplu şi stereotipia fac tema piesei, la a cincea sau a şasea reluare, partitura se goleşte de orice virtute stilistică, lăsând loc doar plictiselii şi oboselii. Din păcate, structura generală a textului e construită cu totul nedramatic, iar regizorul – oricât de mare nume al cinematografiei româneşti -, nu ajută prea tare în suplinirea acestei lipse.
Cel mai meritoriu punct al producţiei ţine de jocul minimalist al actorilor atenţi să-şi cureţe toate „efectele". Doi pinguri se eşafodează pe două recitaluri în forţă, demne de toate elogiile. Ea, Geni Macsim, frumoasă cu nuri, cu replici savuroase în context, de genul „să am timp să mă ocup şi de mine", joacă bine tabieturile şi stereotipurile comportamentale ale femeii în cuplu. Valoaroasa sa interpretare creează un tip uşor recognoscibil, asimilând-o şi pe Tanţa din seria „Tanţa şi Costel", şi personajele feminine ale lui Mazilu, peste care, odată cu ultimele realităţi, a „aterizat" şi un pic de stil. El, Constantin Cicort, e de un firesc desăvârşit, dar nuanţat, cu voce cu modulaţii calde şi naturale, evaporând tot ce e îndeobşte supărător emfatic în interpretarea actorilor.
Pe scurt, Doi pinguri se rezumă la un amestec de teme ofertante, îngreunate de prea mult balast nedramatic, compensat de o actorie excelentă. Jos pălăria în faţa lui Geni Macsim şi Constantin Cicort!
http://www.adevarul.ro/articole/razboaie-neutre-si-singuratati-picante/304465
Comentarii