„Doi pinguri“ - in afara conventiilor dramatice - de Constantin ILIE
Gazeta de sud - anul 12, nr. 3628, 25 ian. 2007
Premiera piesei de teatru „Doi pinguri“, scrisa si regizata de Mircea Daneliuc, s-a jucat in 20 ianuarie pe scena din Sala „Amza Pellea“ a Nationalului craiovean. Piesa ii are ca protagonisti pe Geni Macsim si Constantin Cicort, din distributie mai facând parte: Dragos Macesanu, Monica Modreanu, Raluca Paun, Eugen Titu, Cosmin Radescu si Mircea Tudosa. Precum se stie, Mircea Daneliuc este cunoscut publicului românesc mai ales ca regizor, insa unul care imprima filmelor, romanelor si recentelor sale piese de teatru o stilistica recognoscibila, asa cum a fost surprins inclusiv de revista „Observator cultural“. Astfel, Emilia David a surprins in stilul lui Daneliuc o anume violenta a limbajului, prezenta in diverse doze: „Urmând piesei de teatru «Schiopul binemirositor. Antichitati in doua parti» (Editura Allfa, 1999), «Doi pinguri» include, probabil, cea mai mare cantitate de limbaj licentios, periferic, dintr-un text românesc de dramaturgie contemporana. Autorul instituie o noua poetica - a trivialului - cu importante consecinte estetice. Registrul vulgarului antreneaza toate nivelurile de reprezentare: lingvistic, afectiv, uman. Aluziile la prezentul imediat apar inserate in contexte neasteptate, dar se situeaza pe un palier secund de semnificatie, grila politica nefiind miza esentiala a textului. In «Doi pinguri», asumarea ratarii constiintei tragice este mai evidenta decât in piesa anterior citata, desi totul pare ca se intâmpla intr-un teatru de marionete care exista in aparenta doar prin reactii gestual sau senzitiv-mecanice. Elocinta savanta consumata deseori in discursuri persuasive (Unu catre Una) nu modifica esential aceasta perspectiva“.
Practic, „Doi pinguri“ este o piesa in care frica de singuratate se intersecteaza ingenios cu sentimentul dezolant al izolarii definitive. A fi „doi pinguri“ (adica „doi nesinguri“) este visul aparent nesfârsit al unui cuplu ciudat - Una - „tânara“, Unu - „nu prea“. Fireste, se poate afirma despre existenta unui simulacru de cuplu: „Unu“ aparând travestit in Barbatul cu halat oliv si Barbatul cu halat festiv. Primul este salvatorul, al doilea este agresorul aceleiasi „Una“, posibil, in contextul existentialismului sau conditiei umane. Totodata, trebuie punctat ca relatia de cuplu este reprezentata exclusiv de scene de dragoste ilare sau de injuraturi in limba româna si engleza. Un fel de pluralism lingvistic, de multiculturalitate intâlnita in creatia unor poeti valorosi recenti, pe care critica literara nu a reusit sa-i incadreze intr-un anume curent. Nu lipsesc nici acuzele reciproce de constatare a falimentului intregii lor vieti petrecute impreuna. De asemenea, reprosurile comice sunt prezente, insa nu fac altceva decât sa complice intelegerea piesei, insa, fara ca spectatorul sa sanctioneze lipsa mesajului explicitar, cu care, bunaoara, era obisnuit. Este o piesa emotionala, in care estetica dinamitarda si imprevizibilul sunt la ele acasa. Ca si cum Mircea Daneliuc ar fi imprumutat ceva din tehnica celebrului dramaturg si regizor Harold Pinter, in sensul ca toti spectatorii savurau din plin spectacolele sale, dar nu stiau de ce. In „Observator cultural“, cronicarul apreciaza ca imensa violenta si intoleranta amintesc de teatrul panicii lui Arrabal: „Tema sexualitatii opresive, obsedante, se circumscrie acestui complex de violenta, din diverse perspective: viol, schimbare de sex, incest (Una fusese violata in adolescenta de tatal sau). Beligeranta si marturisirile patetice coexista. Amnezia de care sufera perpetuu aceste personaje este unul din elementele procesului de reductie mecanica a existentelor. Cei doi se despart si se reintâlnesc fara sa se recunoasca sau rostesc simultan replici incoerente pe care le repeta“.
Din acest punct de vedere, cronicarul are dreptate si nu omite sa scrie despre „ipostaza experimentala a acestei piese“. Este posibil, dar nu cert, ca pentru prima data sa apara intr-o piesa de teatru românesc costume de hip-hopper-i pentru cei care fac parte din cor. Si când spun posibil, ma bazez pe punerea in scena a unei variante de opereta cu un cor similar, a unui spectacol de opera si balet, in provincia româna. In „Doi pinguri“, componentii corului, intr-adevar, evolueaza in ritm hip-hop, chiar „mimând“ o melodie. Mircea Daneliuc dezerteaza din toate tiparele fixe, destructureaza conventiile dramatice, este imprevizibil, insa mai important este faptul ca a scris de asa maniera incât, pentru aceasta piesa, orice alt regizor bun poate prezenta sute de variante de interpretare. Nu intâmplator, in ultimul tablou, spaima de singuratate este reiterata, la final izolarea devenind o condamnare certa. Aceasta stare de fapt atesta, incontestabil, scânteia de geniu al lui Mircea Daneliuc.
http://www.gds.ro/Cultura/2007-01-25/%E2%80%9EDoi+pinguri%E2%80%9C+-+in+afara+conventiilor+dramatice
Comentarii