CUM DORIŢI sau REVENIREA LUI PURCĂRETE
CUM DORIŢI sau REVENIREA LUI PURCĂRETE de VALENTIN TAŞCU
Cronică aparută în Revista „Drama” şi în ziarul „Timpul”
Circa 85% din cei 110 spectatori care au avut privilegiul de a fi pe scena naţionalului craiovean (ca public, fireşte) în seara zilei de 21 martie (primăvara astronomică) au crezut că va “reveni” acelaşi Purcărete de acum un deceniu, adică cel care a încântat şi a iritat deopotrivă, cel care folosea textul ca minim pretext, ca bază pentru construcţiile sale arhitectonice ample, cel care jertfea personalitatea actorilor de dragul magiei spectacolului, cel care purta gloria în buzunarul său ca pe o banală batistă şi altele, unele de laudă fără margini, altele de cârtire maliţioasă de atâta invidie. Nu ştiau ce se va petrece de fapt decât cei câţiva actori şi oameni din teatru care n-au avut norocul să fie printre interpreţi şi care, culmea, n-au avut nimic de bârfit.
Era de bănuit, dacă stăm să ne gândim că, în pofida obişnuinţelor, Silviu Purcărete a lucrat la minuţie inclusiv titlul piesei, înlocuindu-l pe cel tradiţional (la noi), A douăsprezecea noapte, cu unul studiat după original şi după contextul epocii. Reţin din cuvântul său, solicitat de Patrel Berceanu într-un splendid caiet de sală, cu fotografii realizate magistral de… Silviu Purcărete: “Piesa e o comandă făcută de regina Elisabeta, care obişnuia să închidă ciclul de petreceri începute de Crăciun şi să le termine în această a douăsprezecea noapte cu un spectacol special, comandat. Asta i-a cerut lui Shakespeare, o piesă de Bobotează, o piesă de Sfântul Ion. O piesă de la sfârşitul chefurilor. Aşa că am ezitat între a-i spune Noaptea de la sfârşitul chefurilor sau Noaptea de la spartul târgului (în faţa acestui titlu a menţinut tradiţionalul As you like it, tradus însă nu “cum vă place”, cum eram obişnuiţi, ci “cum doriţi”. n.n.). Noi ştim foarte bine că tristeţea care-l apucă pe român la Sfântul Ion este incomparabilă, nu există melancolie mai mare în sufletul unei naţiuni decât când se termină petrecerile începute de Crăciun.” Cu un drum, aşa într-o doară, şi-a definit(ivat) concepţia asupra spectacolului său: melancolia. Am întrebat mai mulţi spectatori dacă i-a reuşit şi mi-au răspuns că da. Însumi am ieşit de pe scenă cu o imensă şi greu de explicat tristeţe, dat fiind că de multe alte ori, în diverse montări, rămăsesem cu gustul unei comedii (începută dramatic, dar sfârşită în happy end). Mi-am amintit că pe vremea lui Shakespeare tragediile erau jucate în registru comic, în “farsă tragică”, pentru a nu speria prea tare spectatorii. Iată că Purcărete reuşeşte să conducă spre tragic ceea ce trebuia să fie comic. Această modificare extrem de fină totuşi şi bine stăpânită regizoral are darul de a da o aură valorică neobişnuită unui text care se vroia destul de “uşor”, stimulat de câteva întâmplări neobişnutre, pe travestiuri destul de străvezii, pe farse cu iubiri inversate, ce parcă ar fi fost provocate involuntar de şturlubaticul Puck. Cu alte cuvinte, colaborând discret dar decisiv cu Shakespeare a transformat spectacolul din unul conjunctural, “comandat” într-unul de permanenţă.
“Revenirea” altui Purcărete se vădeşte însă mai sigur în substanţa scenică a spectacolului. Mai întâi decorul, care-i aparţine, nu mai caută să impună panorama, anvergura, ci dimpotrivă se delimitează strict, se închide, până într-atât, încât nu mai există nici măcar culise. Totul se petrece pe scenă, actorii nu ies niciodată din ea, ci se constituie în spectatori. Inclusiv spectatorii propriu-zişi sunt închişi într-un fel de vitrină cu geamuri caroiate şi între nişte oglinzi care doar mimează deschiderea. Costumele sunt fără datare, făcând mici aluzii la epocă, dar mai multe la straiul contemporan, eventual de protocol. Bunul gust în croială şi culoare nu poate fi pus la îndoială nici un moment.
Dar cea mai mare noutate despre sine o aduce regizorul în modul în care distribuie şi direcţionează rolurile. În mod original şi neaşteptat, el împarte personajele în bătrâni şi tineri. Expedierea ducelui Orsino într-o vârstă mult mai înaintată decât în realitatea textului, nu provoacă ilaritate, din momentul în care se îndrăgosteşte de Olivia, ci dimpotrivă, o stare de tragic excelent susţinută de Valer Delakeza. Actorul ştie să sufere din dragoste, fără a se “face de râs” şi stă cuminte în spatele acţiunii pe care nu o poate împiedica. Iată, sper că deja s-a înţeles, spre surprinderea tuturor, actorii sunt lăsaţi să se desfăşoare, să-şi releve personalitatea artistică. Atât doar că regia nu-i lasă să depăşească limitele decorului şi ale sensului ordonat, insistând asupra detaliilor de gest şi mişcare (pe care nu le scapă absolut deloc din mâna sa), asupra tonurilor minimale sa maximale. Şi astfel, sub bagheta lui Purcărete nu reies doar tablouri de ansamblu, ci şi portrete foarte limpezi, puse în ramele vitrinelor amintite sau în dublura oglinzii (cel puţin jocul caleidoscopic al Oliviei pe marginea unei mari oglinzi este extraordinar şi aparţine mai întâi regiei, dar revine finalmente şi actriţei Cerasela Iosifescu).
Sigur că sunt prezente şi grupările interpretative, dar exact în spirtul textului original. Astfel “echipa de zgomote şi de farse” formată din Sir Toby, Sir Andrew, Fabian şi Feste este coordonată în echilibru între provocare şi dezgust, dar şi între filozofic şi grobianism. Dar ficare membru al ei îşi exprimă calităţile. Ilie Gheorghe construieşte indiscutabil un personaj de faimă, oscilând între beţia de alcool şi cea de idei, foarte rafinat distilată. Nicolae Poghirc joacă atât de timid şi caraghios cât trebuie, Valentin Mihali străluceşte uneori, dar fără să distoneze, în rolul Nebunului. Toţi patru îndeplinesc secvenţe de grup bine mişcate. Gemenii Sebastian şi Viola, interpretaţi fără reproş de tinerele Iulia Lazăr şi Romaniţa Ionescu, fac nucleul acţional al piesei, sunt cele două puncte de centru ale unui cerc care se dublează continuu (e vorba de cele două margini ale scenei care se întretaie permanent). În alte roluri, reduse la minimum prin economizarea textului original, işi îndeplinesc locul cu discreţie: Mihai Arsene, Valeriu Dogaru, Ion Colan. Iosefina Stoia. Pentru susţinerea unui fundal muzical (compus de Vasile Şirli) este adus în scenă pianistul Ion Butnaru.
Am lăsat la urmă portretele de excepţie ale spectacolului. Unul este datorat tinerei, dar foarte puternicei Cerasela Iosifescu. Ea creionează o Olivia plină de culoare (în scenele uşor, dar important de erotice) şi una de non-culoare (albul şi negrul nefiind culori) în scenele de doliu şi nuntă. Celălalt aparţine experimentatului Constantin Cicort care ne dă un Malvolio de-a dreptul tragic, de o mare ţinută scenică. Nimic din ceea ce era vulgar intenţionat şi căutat comic (ciorapii galbeni şi jartierele încrucişate de pildă) la Shakespeare nu mai apare acum, astfel că personajul urcă vertiginos pe scara valorică a întregului.
Aşadar, “revenirea” lui Purcărete este una de speranţă. Nu că fără el ar fi scăzut valoarea teatrului craiovean, pentru că am urmărit în ultimii ani spectacole de valoare. Dar el dă excelenţă.
e.mail:
Comentarii