Joc şi melancolie - CUM DORIŢI sau NOAPTEA DE LA SPARTUL TÂRGULUI

"Joc şi melancolie - CUM DORIŢI sau NOAPTEA DE LA SPARTUL TÂRGULUI" de Mircea MORARIU

de W. Shakespeare — Traducerea Mihnea Gheorghiu

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005 - Seria a V-a

Adaptarea scenică, regia şi scenografia — Silviu Purcărete

Muzica — Vasile Şirli

Distribuţia :

Valer Dellakeza (Orsino); Iulia Lazăr (Sebastian); Mihai Arsene (Antonio); Valeriu Dogaru (Un căpitan de navă); Ion Colan (Valentin); Ilie Gheorghe (Sir Tobby Belch); Nicolae Poghirc (Sir Andrew Aguecheek); Constantin Cicort (Malvolio); Angel Rababoc (Fabian); Valentin Mihail (Feste); Cerasela Iosifescu (Olivia); (Romaniţa Ionescu (Viola); Iosefina Stoia (Maria); Ion Butnaru (Muzicantul)

Data reprezentaţiei — 3 iunie, 13 octombrie, 27 octombrie 2004

Extrem de util pentru dreapta receptare a spectacolului Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului cu care Silviu Purcărete îşi face revenirea la Teatrul Naţional din Craiova, caietul de sală întocmit de Patrel Berceanu şi, mai cu seamă, dialogul dintre regizor şi redactorul respectivului adjuvant spectacologic. Fireşte, şi de data aceasta, Silviu Purcărete se exprimă pregnant, prin mijloacele specifice teatrului de foarte bună calitate, adică prin imagini de o poeticitate aparte şi prin cuvinte atent ordonate astfel încât gramatica spectacolului său este fără cusur. Toate elementele montării, sigur controlate şi direcţionate de regizor se contopesc întru edificarea metaforei „lumii ca teatru” dar şi a reversului acesteia, „teatrul ca lume” — actorii, cu jocul lor de o nedisimulată, aş zice chiar cu o explicită teatralitate, scenografia alcătuită de însuşi Purcărete ce s-a slujit în principal de câteva corpuri de bibliotecă — vitrine ferecate — pe care le-a descoperit chiar în Teatru, le-a golit de cărţi şi le-a găsit numai bune, prin însuşirile lor transparente şi semi — reflectante, să sugereze spaţiul miticei, iluzorii Ilirii, în care se mişcă spiriduşi în voie (piticii de pe dulapuri), muzica interpretată live de Ion Butnaru şi compusă de Vasile Şirli. Înainte de a se arăta preocupat de straturile ascunse ale textului dramatic, înainte de a porni să echivaleze scenic profunzimile uneori şocante ale acestei piese unice, deopotrivă ciudat de veselă şi bizar de tristă, captivantă, chiar misterioasă prin ambiguitatea relaţiilor, Silviu Purcărete a căutat să întrevadă ce posibilităţi spectaculare îi oferă subiectul, aşezarea în spaţiu a acţiunii devenind, prin urmare, o chestiune de perspectivă regizorală şi nu doar reconstituirea unei fabule. Dar interviul acela, cu întrebări precise, bine formulate de Patrel Berceanu, clarifică multe, aproape că funcţionează asemenea spaţiului de instalare, procedeu folosit de teatrul expresionist şi apoi exploatat cu succes de Living Theatre. În fond, spaţiul de instalare înseamnă un procedeu dramaturgico-regizoral ce-i induce spectatorului codul în care se cuvine receptat spectacolul şi poate fi interpretat drept moştenitorul de facto al prologului clasic.

Să spunem că, de fapt, Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului nu este altceva decât ceea ce pentru spectatorul obişnuit înseamnă A douăsprezecea noapte. Atunci, de ce a folosit regizorul un titlu de spectacol mai puţin uzitat? În interviul menţionat, Silviu Purcărete face demonstraţia de bun simţ că, în realitate, pentru publicul de limba română şi în ansamblul codurilor şi obiceiurilor româneşti, A douăsprezecea noapte nu are nici o semnificaţie, e un titlu desemantizat. „Piesa-explică regizorul- e o comandă făcută de regina Elisabeta, care obişnuia să închidă ciclul de petreceri începute de Crăciun şi să le termine, în această a douăsprezecea noapte, cu un spectacol special, comandat. Asta i-a cerut lui Shakespeare, o piesă de Bobotează, o piesă de Sfântul Ion. O piesă de la sfârşitul chefurilor”. Adică, pentru ca spectatorul român să aibă nu doar o referinţă culturală sedimentată de vremuri, ci şi un referent, firesc ar fi fost ca piesa să se cheme Noaptea de Sfântul Ion ori Noaptea de Bobotează. În acea ultimă noapte de chef, de maximă mahmureală, e imposibil să desparţi „lumea închipuirii” şi „lumea aievea”. Ambiguitatea nu înseamnă doar o trăsătură fundamentală a intrigii, ea provine din felul în care fiecare personaj în parte percepe evenimentele în funcţie de cum doreşte să o facă. În spaţiul francez, piesa aceasta atât de jucată e cunoscută sub numele Noaptea regilor căci sintagma cu pricina are acolo o semnificaţie, un referent cultural, reprezentat de o sărbătoare a locuitorilor de pe acele meleaguri. Să ne reamintim că de acest titlu s-a slujit Andrei Şerban când a montat textul în stagiunea 1990/ 1991 la Naţionalul bucureştean.

Exegeza shakespeariană a observat (cf.Haig Acterian — Shakespeare, Editura Ararat, Bucureşti, 1995) că acest Cum doriţi înseamnă un nou refugiu în comedie al lui Shakespeare, refugiu în care „câteva din temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise şi îmbinate într-o singură acţiune. Siguranţa meşteşugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o capodoperă.” Cu ani în urmă, Silviu Purcărete a ajuns la Craiova şi a început formidabila aventură a Naţionalului de acolo, alături de trupa dirijată de fermecătorul Prospero numit Emil Boroghină, tot ca un fel de refugiu. În cartea Ludmilei Patlanjoglu, Ştefan Iordache — Regele Scamator (Editura Nemira, Bucureşti,2004), marele actor istoriseşte cum împreună cu regizorul cu care odinioară realizase la Teatrul Mic Richard III, a găsit la Craiova locul prielnic pentru înfăptuirea tulburătorului Titus Andronicus, Teatrul de acolo devenind pentru amândoi un fel de insulă magică. Revenind după ani la Craiova, Silviu Purcărete a pornit în căutarea timpului pierdut, sau, mai exact, consumat în spectacole. În spectacole făcute şi în spectacole văzute. Spune regizorul în caietul-program — „E o piesă pe care am tratat-o pe baze nostalgice. Sunt aici toate spectacolele pe care le-am făcut, majoritatea actorilor cu care am lucrat. Este o suită de iluzii deformate de nostalgie, o privire melancolică asupra unui timp pe care l-am petrecut aici, cu sentimentele şi parfumurile care au existat. ” Iar marele regizor nu se abate cu nici o iotă în ceea ce face pe scenă de la intenţiile declarate.Orsino, stăpânul Iliriei, e interpretat de Valer Dellakeza, actorul atât de iubit nu numai de Purcărete, ci şi de regretatul Vlad Mugur. E vorba aşadar de un domn venerabil, lovit de tristeţe, de „melanholie”, o „melanholie” balcanică, îndrăgostit fără leac, sfârşit de iubirea pentru frumoasa Olivia ce-i refuză sistematic dragostea şi cadourile şi nu-i dă nici o speranţă. Aceasta, interpretată de Cerasela Iosifescu, actriţă aflată, din câte ştiu, la prima ei colaborare substanţială cu Purcărete, nu vrea să ştie de iubirea bolnăvicioasă a Ducelui, căci se cuvine să păstreze şapte ani de doliu pentru un frate mort. Viaţa trebuie să-i fie de călugăriţă numai că, dintr-o dată, pe neaşteptate, se îndrăgosteşte de Viola (Romaniţa Ionescu), aruncată de un naufragiu pe coasta Iliriei, travestită în băiat spre a-i fi mai lesne să-şi caute fratele pierdut, pe Sebastian, şi devenită paj la Curtea lui Orsino. Doliul e abandonat instantaneu, veşmintele negre se schimbă, albul ia locul ternului, spaţiul se irizează, starea de levitaţie se instaurează la propriu şi la figurat. Confuzia sexelor şi a indivizilor, amestecul spaţiului şi al timpului care, observa Purcărete că individualizează piesa lui Shakespeare, sunt de domeniul firescului în „noaptea de la spartul târgului”. Mahmureala e totală. Dar ea nu-l împiedică nicidecum pe Sir Tobby, admirabil jucat de Ilie Gheorghe, cu un substanţial ecart de la modelul Falstaff, să-l tragă mereu pe sfoară pe Sir Andrew, un fel de Rică Venturiano al Iliriei pe care Nicolae Poghirc îl aduce pe scenă într-o compoziţie de tot hazul. Suntem ba în odaia Oliviei, ba în salonul-bucătărie al lui Sir Tobby, loc în care se află un aragaz vechi pe care acesta prăjeşte ouă şi un frigider în care, neîndoielnic, fluieră vântul, îl vedem în acelaşi timp zăcând nemângâiat pe Orsino, cocoţaţi pe gradene asistăm la iubirea Violei. Malvolio, grav, băţos, cu un aer de perceptor radical din alte vremuri e jucat ca la carte de Constantin Cicort, iar scena în care personajul cade în capcană şi citeşte pătimaş contrafăcuta scrisoare de dragoste a Oliviei e una de antologie. Iosefina Stoia o gândeşte pe Maria, camerista Oliviei, asemenea unei codoaşe bătrâne, dedată la chefuri şi năzbâtii, maestră a farselor şi care, în pofida ochilor împăienjeniţi de nesomn, pune la cale cu nedisimulată plăcere răzbunarea împotriva lui Malvolio. E imposibil să nu-l remarci în acest spectacol ce are însuşirea dar şi misiunea supremă de a-ţi reda bucuria de a merge la teatru şi care prin forma sa deliberat eliptică dă semne a se adresa celor ce tânjesc după o asemenea bucurie, pe Valentin Mihali (Feste), o slugă-bufon ce-şi găseşte reazem în filosofie, care face un cuplu ce funcţionează perfect cu Angel Rababoc (Fabian). Nu trec deloc neobservaţi Mihai Arsene, Valeriu Dogaru, Ion Colan. Poate că nu e tocmai inspirată decizia de a o distribui în rolul Sebastian pe Iulia Lazăr, şi asta cu atât mai mult cu cât relaţia acestuia cu Antonio e imaginată în sensul în care e percepută de Jan Kott în celebra sa carte Shakespeare contemporanul nostru.

Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului e un spectacol postmodern în măsura în care îl percepi ca o sumă de citate organic coagulate din alte spectacole ale lui Silviu Purcărete ori chiar ale lui Vlad Mugur, spectacole ce au făcut gloria Teatrului Naţional din Craiova în ultimul deceniu al veacului trecut. Cum doriţi e un proiect artistic, cultural şi de memorie. Dar e, înainte de orice, un spectacol subtil, frumos, scris cu o grafie fluentă ce proiectează textul lui Shakespeare într-o viziune atemporală şi aspaţială, într-o atitudine filosofică şi stilistică ce te determină să-ţi convoci amintirile, dar şi să te gândeşti la viitor. Şi asta, fiindcă plouă pe pământ, iar ploaia din spectacolul craiovean e sursă de purificare şi încredere.

http://arhiva.revistafamilia.ro/2005/1-2005/cronica_teatrala.htm