A 12-a noapte, regia: Silviu Purcarete

"In cautarea timpului pierdut" de Marina Constantinescu

Romania literara nr. 13 din 7 aprilie 2004

In cautarea timpului pierdut (I)

Sint ore sau chiar zile care conteaza cit pentru mare parte din pustiul pe care il strabat. Adevarate oaze, cu apa buna si proaspata care-mi trezeste trupul si mintea, o apa clara in care se oglindesc amintirile mele dragi, ca Narcis odinioara. Exista intervaluri care ma refac, care estompeaza desertaciunea si care imi dau iluzia zborului. Adica, simt uneori cum imi cresc aripi, frumoase, mari si aud filfiitul lor. M-ati vazut zburind?

Am plecat intr-o duminica dimineata spre Craiova. N-am luat-o pe drumul traditional, pe autostrada Bucuresti-Pitesti adica, pe care l-am strabatut de mii de ori. Am ales varianta prin Alexandria, Caracal, pe care o preferau Vlad Mugur si scenografa lui, Lia Mantoc atunci cind au lucrat la National, la invitatia lui Emil Boroghina. De fapt, ea mi-a si aratat drumul asta-toamna, cind am plecat impreuna acolo pentru “ Hamlet-ul” Mesterului, al lor, jucat in Festivalul Shakespeare. A fost o calatorie scaldata in culorile fantastice ale toamnei, care iti pot suci mintile. In preajma lacului Cornetu ieseau aburi grosi, ireali, care se revarsau peste zorii diminetii si ne purtau in fabulos. Fabulosul copilariei, fabulosul iubirii, fabulosul maturizarii mele. Acolo, in fabulosul cetei misterioase mi-am regasit o parte din amintiri... Craiova, un fel de madleina proustiana care-mi aduce pe cerul gurii gustul nos-tal-gi-ei... Ce ciudat! Un oras plin de prejudecati, static, prafuit si, totusi, atit de extraordinar pentru mine, pentru copilaria mea petrecuta in vizita la matusa dinspre partea mamei, populat de istorii de la bunica paterna, cu marii bogatasi liberali din familie, cu mosii si case superbe in Craiova, pe care le observ de dupa garduri... Acolo, la Craiova, am descifrat ceva din lumea lui Silviu Purcarete. Pe drum, in masina, am vorbit incontinuu despre Vlad Mugur si despre Magdi Stief, sotia lui, despre superstitiile lui Vlad – si rideam cu gura pina la urechi – despre relatia cu scenografii Helmut Sturmer si Lia Mantoc, acompaniatoarea mea, despre Italia, despre povestile fantastice pe care le spunea, despre mamaliga a la Vlad, despre intilnirea atit de speciala pe care a avut-o cu Silviu Purcarete... Am refacut acum doua satamini acelasi traseu de asta-toamna pentru premiera lui Silviu Purcarete de la Teatrul National din Craiova. si tot cu Lia Mantoc. Am traversat, iarasi, zone de fabulos, pentru ca realitatea insasi a patriei pare fictiune, m-am afundat, in tacere, in sirul anilor care au trecut de cind l-am cunoscut pe Purcarete, in vibratia lunilor pe care le-am petrecut la Craiova pe perioada repetitiilor la spectacolul Danaidele. Tot traseul a fost o intoarcere in timp, in emotiile si imaginile mele, teatrale si umane, deopotriva. Trecem pe linga gospodarii cumplit de sarace, pe linga oameni amariti, cu priviri haituite si goale, pe linga cimpuri pe care ara batrini slabanogi, mergind cu plugul in spatele unor gloabe flaminde si neputincioase. Sintem in secolul 21! Ei stiu, oare, asta? Si daca ar sti?! Mi-aduc aminte de un tigan pe care l-am intilnit cu Purcarete, cindva, la Bechet. Avea o haina de un fel si pantalonii de alt fel, ponositi, scurti de i se vedeau gaurile din ciorapi. A cintat ore-n sir, pina tirziu in noapte, rizind-plingind, ca un clovn fellinian, spunindu-ne, de fapt, o mie si una de povesti despre Dunare si lumea de altadata. Despre iubire, razboaie si uitare. Aveam senzatia ca patinam pe Dunarea inghetata, in bataia lunii, alunecind printre personajele lui. Sunetul viorii era sfisietor, ca si vocea lui iesita de sub o mustacioara subtire si ingrijita. Ma uit pe geamul masinii si numar in gind. Opt ani de cind Silviu Purcarete n-a mai lucrat la Craiova. Locul care il atrage ca un magnet. O relatie bazata pe forta irationalului. Un loc imbibat de forta insasi a acestui mare regizor, de generozitatea lui, de modestia lui. Piticul din gradina de vara, Ubu Rex cu scene din Macbeth, Titus Andronicus, Phaedra, Orestia, mi se amesteca scene intregi din fiecare, aud muzici, soptesc replici, vad spatii de o plasticitate formidabila. Ma bintuie.

Oprim in Caracal. In fata unui teatru splendidisim, o bijuterie de o mare finete arhitecturala. Abandonat zeci de ani, acum se afla in renovare. Un oras de provincie, cindva prosper si echilibrat, cu o elita adevarata, acum trist si insipid. Sau poate mi se pare asta intr-o duminica scaldata in soare. In cautarea monumentelor de altadata, poposim in cimitir. Semnatura lui Storck pare incredibila aici. Lucrarea in marmura rosie ma obliga sa o admir. Spre iesire, ochii imi cad pe citeva rinduri sapate pe o piatra veche, cu aer nobil, aristocrat:

“Acest monument l-am ridicat iubirei, iubirei fara margini, care purifica si explica toate.” Elisa F. Bibian lui Nicolae Bibian, fost deputat al Romanatului, 1850-1905

Iubire, bucurie, tristete, nostalgie. Am simtit ca nimic din toate astea n-a fost intimplare. Un drum care m-a pregatit pentru un spectacol-confesiune, pentru fete ale iubirii, tristetii si nostalgiei asa cum s-au asezat in Silviu Purcarete acum, dupa opt ani de absenta de la Craiova, dupa ani, zile si nopti petrecute alaturi de actorii trupei, dupa ore si ore pe scena. Priveste inapoi cu nostalgie...

Ce-am vazut? Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului. Mai pe-nteles, A douasprezecea noapte de William Shakespeare, o adaptare a lui Silviu Purcarete operata pe traducerea lui Mihnea Gheorghiu. Este, de fapt, o improspatare a textului, o varianta vie, dinamica a limbii de astazi, curatata de praf, de retorici greoaie. De aceea, toate intimplarile din piesa vin foarte aproape de noi, intra in timpul si in ritmul nostru, relatiile, situatiile se dilata cumva intr-o dimensiune profund umana, aceea care intereseaza foarte tare aici. Purcarete pune un accent decisiv pe text, pe cuvint in orice montare a lui. Prepara, uneori, si ani de zile o piesa, un scenariu, pina cind vine cu el in fata actorilor, urmind sa descopere, dupa aceea, impreuna, trasee, nuante. Travaliul acesta este o etapa importanta in coagularea trupei. In acest interval de pregatire a textului, se nasc povestile despre personaje, apar relatiile, care se desfac clar, firesc intr-o citire impregnata de inteligenta si spirit ludic.

Sintem dupa sarbatorile de Craciun, dupa un sir nesfarsit de petreceri, de chefuri inlantuite. Mahmureala, lentoarea plutesc peste tot, anesteziind, incetinind ritmurile, simturile. Sintem in casa Oliviei, contesa cea bogata, indoliata si enigmatica, vesnic suspinatoare in spatele voalurilor negre dupa gustul placerilor. Cind spun “sintem”, spun noi, spectatorii. Sintem pe scena, asezati pe citeva gradene, chiar linga actori si personajele lor. O lume de imagini alcatuita ca intr-un puzzle, un spatiu nou, construit din multe elemente cunoscute. Citate din spectacolele facute aici de regizor, piese de decor luate de ici, de colo, din acest teatru care pastreaza in el amprentele trecerii lui Purcarete, a oamenilor cu care a lucrat sau care au lucrat aici si de care se simte legat. Este o reconstituire in imagini – si de aici, cred, si un plus de emotie, de tulburare – a timpului pe care regizorul si trupa l-au petrecut aici, impreuna, in repetitii, pe scena, in biblioteca, un fel de regrupare mai eleganta. Purcarete isi face singur scenografia. Ca de multe ori. Spatiul este o sugestie de sfirsit de lume, sfirsitul unui timp, al unui interval. Un fel de casa boiereasca in care bogatia a cam apus, dar urmele ei sint inca vizibile, o casa in care Sir Toby Belch, unchiul Oliviei, ia masa cu Sir Andrew si slujitorii Oliviei intr-o “bucatarie”-salon, prajind oua pe un aragaz de azi si sezind pe scaune frumoase de epoca. De pilda. Elementele de greutate ale deorului, care delimiteaza spatii, trasee, locurile intimplarilor, care sint tratate functional si pot fi pereti, usi, ferestre etc. sint chiar corpurile de biblioteca din teatru, carora li se anuleaza aceasta functie. Goale, fara carti au o anumita stranietate. Aduc cu mobilierul masiv din casele de altadata, o combinatie de lemn, aerisit cu geamuri mari, generoase de cristal. Se creeaza, astfel, un soi de mister, de amorteala animata doar de incurcaturi, firesti dupa atita petrecanie, de dorinte si senzualitati ce palpita intr-o lascivitate usor ostenita. Purcarete muta complet accentele, interesul si miza. Povestea fratilor Sebastian si Olivia, confuzia sexelor si identitatilor, fireasca intr-o asemenea mahmureala, devine secundara aici. Fascinanta este pentru regizor viermuiala din casa Oliviei, raporturile de aici, gustul timpului irosit in chefuri fara sfirsit, in complicitati care estompeaza ierarhiile nobiliare. Aici este seva piesei, in savoarea cu care Sir Toby aranjeaza viitorul nepoatei cu Sir Andrew Aguecheek – aici o caricatura, o paiata ridicola – negociind, practic, mina ei pentru sumele acoperitoare bauturii lui si a slujitorilor Maria, Fabian si Feste, acompaniatorii si complicii lui. Fraierul Sir Andrew este sursa distractiei. Toate scornelile chefliilor, imaginatia fara sfirsit, stimulata continuu pentru obtinerea bauturii si a distractiei, conflictul cu inchipuitul Malvolio, colcaiala stranie a personajelor aflate intre trezie si betie, confuziile, incurcaturile, contrapunctul obtinut prin scene de gag si film mut, amestecul intre spiritul shakespearian, atmosfera ruseasca si ridicolul caragelian, pedepsirea lui Malvolio, “mumificarea” lui Antonio, insatietatea Oliviei, toate acestea si inca multe altele stirnesc o voluptate extraordinara in actori si, deopotriva, in spectatori. Despre aceasta voluptate si despre multe altele, in numarul viitor. Zorii s-au ivit si, ca Seherezada, supusa, tac. Pina saptamina viitoare. Pina atunci, nu uitati: iubirea purifica si explica toate, cum bine spune Elisa F. Bibian.

http://www.romlit.ro/n_cutarea_timpului_pierdut

Romania literara nr. 14 din 14 aprilie 2004

In cautarea timpului pierdut (II)

Vorbeam in numarul trecut, cu promisiunea ca revin, despre un spectacol foarte special facut de Silviu Purcarete la Teatrul National din Craiova: Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului, adica A douasprezecea noapte de William Shakespeare. Un spectacol prin care am calatorit cu bucurie si cu enorma nostalgie, un specatcol care mi-a prilejuit, de fapt, o calatorie prin lumile, starile si obsesiile lui Silviu Purcarete, prin timpul petrecut de el la Craiova, prin spectacolele puse in scena acolo. Reintilnirea cu un mare artist, cu un prieten pretios, este reconfortanta. M-a obligat, in cele din urma, sa regasesc farimituri din propiul eu, sa refac, fragmentar, momente din istoria teatrului realizat de acest regizor si raportul meu profesional si emotional cu ele. Imagini de teatru mare care cheama timpul din mine si reaseaza, firesc, raporturile cu ceea ce este major. Plecarea la Craiova a fost o intoarcere in timp si regasirea unor secvente luminoase clare, calde, ca intr-un vis transformat, de fapt, in realitatea cea mai frumoasa.

Sintem – actori si spectatori, cocotati pe gradene - in casa Oliviei, frumoasa si senzuala Contesa care nu-si refuza placerile vietii. De ce ar face-o, la urma urmelor? Aici, in casa ei, si-a localizat regizorul Purcarete centrul de greutate si ludicul spectacolului. Povestea cu travestiul si confuzia intre sexe, intre fratii care-si imprumuta identitatile trece intr-un plan secund. Intotdeauna am simtit si eu ca nu aici merita sa pedaleze cel care isi alege acest text. Analizind de nenumarate ori, mi s-a parut ca exista un truc, o capcana intinsa de Shakespeare, in care, de cele mai multe ori se pica. Cum, iarasi, istoria cu Orsino isi gaseste cea mai plauzibila solutie in spectacolul lui Purcarete. Orsino este interpretat de Valer Dellakeza. Orsino nu este, asadar, un june prim, un tinar epatant, ci un domn venerabil, impaiat si expus ca intr-o vitrina suficient de libidinos ca sa atraga sistematic refuzul frumoasei Olivia. Asa se intelege limpede de ce Olivia refuza si evita sistematic sa-l vada. Cit despre restul, nici nu poate fi vorba! Corpuri de biblioteca dezafectate, cu geamuri mari, generoase, delimiteaza spatiile de joc, exteriorul si interioarele, traseele fixe sau aleatorii ale actiunii, imprimind atmosferei un aer ciudat, un amestec de sfirsit de lume, in care orice inceput este aminat, un amestec de zi si noapte, o lincezeala prelungita la infinit, o stare de provizorat, un interval, cum ar spune Plesu, un teritoriu pe care treneaza melancolia chefurilor si aminarea deciziei de a le pune capat, de a intra in ritmul obisnuit cotidian. Complicitatile, aranjamentele, jocurile de culise se pun la cale cu voluptate de catre Sir Toby si alaiul sau de cheflii. Sir Andrew o vrea pe Olivia, nepoata lui Sir Toby? Nimic mai simplu de intermediat pentru un unchi dornic sa goleasca punga oricui ca sa iasa din afacerea asta cit mai multe paharele. Iar cind pretendentul este un fraier tipic, in viziunea lui Purcarete, o aratare ridicola si credula, nu trebuie sa se stea pe ginduri. Citusi de putin! Sigur ca placerea bahica se impleteste teribil aici cu aceea a trasului pe sfoara, o diavoleasca placere care degaja in sine satisfactii mari. Binecunoscute la noi. Nici nu va pot spune cum ii lucesc ochii lui Ilie Gheorghe, interpretul personajului Sir Toby, de cite ori planurile lui sint puse in aplicare, de cite ori Sir Andrew ii crede toate minciunile sfruntate despre iubirea Oliviei. Aparitia lui Nicolae Poghirc in rolul lui Sir Andrew este de tot hazul. Numarul expresiilor schimbate de actor pentru a vizualiza mirarea, ofensa, supararea copilareasca, inocenta timpa cu care inghite aiurelile si promisiunile lui Sir Toby pare sa nu se epuizeze. E memorabil chipul lui aproape vesnic cu gura cascata si ochii dilatati la maximum, un Rica Venturiano surprins mereu in variate ipostaze ale ridicolului. Camerista Maria interpretata aici de Iosefina Stoia este un fel de mamasa, o codoasa batrina, buna la orice aranjamente, si ea ostenita de atitea chefuri la care, bun inteles, nu s-ar gindi sa renunte si de atitea complicitati. Bombanelile nu sint decit un paravan transparent, un alt truc la care apelam de atitea ori cind ne ascundem optiunea adevarata. Antologica este, dupa parerea mea, scena in care Malvolio citeste scrisoarea pe care o primeste, chipurile, de la stapina sa, Contesa Olivia. O declaratie de dragoste nebanuita, care ii poate schimba destinul acestui biet si pretios servitor. Atit de orbit de asta, Malvolio cel precaut si suspicios nu intuieste ca in spatele cuvintelor mieroase si bombastice se ascunde o polita pe care cheflii, in cap cu Sir Toby, i-o platesc din tot sufletul. Purcarete nu are limite in a inventa ipostazierea „naivitatii“. Uluiala nu se desprinde de pe fata lui Constantin Cicort, un Malvolio anesteziat de o asemenea intorsatura. Olivia nu iubeste pe nimeni, nici pe Orsino, cit ar fi el de duce, nici pe cei doi tinerei frumusei, asemanatori la chip, Viola si Sebastian, ci tocmai pe el, intendentul Malvolio, fara prea multe haruri date de cel de sus. Cititul scrisorii, in care un muschi nu i se clinteste pe fata, doar ochii i se rotesc in toate partile, il face pe Malvolio sa isi schimbe, incontrolabil, citeva locuri, pozitii, ca un copil care are in miini o jucarie mult dorita si vrea sa epuizeze pe loc variantele de jocuri posibile. Nervozitatea celui care se vede invingator, stapin, capatuit, cum se spune. Ca Chaplin in rolul lui Hitler, scena extraordinara in care dictatorul se joaca cu lumea, cu globul pamintesc, un balon imens minuit de bunul sau plac in sus, in jos, cu piciorul, cu mina... Un dans pe care il face si Cicort si care nu exclude posesiunile ce vor urma. De la rang si pozitie sociala, pina la obligatiile ce ii vor reveni, ca sot, in patul Contesei, inca pentru foarte scurt timp stapina lui.

...si sfesnicele, si luminarile care ard ca patimile din trupul Oliviei, admirabil interpretata de Cerasela Iosifescu, proaspat sosita in trupa de la Craiova, dupa ani in sir petrecuti la Nottara, patimi ce o mistuie si o fac sa se suie pe pereti, la propiu, sa-si puna la bataie tot arsenalul ca sa-l cucereasca pe Sebastian. Sau pe Viola. La urma urmelor, iubirea... si acompaniamentul live al pianului, pe tot parcursul spectacolului, ca la petrecerile in care zorii zilei ii surprind pe indragostiti ascunsi prin diferite colturi, iar pe pianist la locul lui, prelungind voluptatile. Si tot pianul marcheaza contrapunctul, cele citeva secvente de gag, care intervin cinematografic si scurtcircuiteaza, intr-un fel, ritmul fantomatic, devitalizat, al personajelor. Si Valentin Mihali, sluga-bufon, calarind pe cele doua registre si biciuind ca un virtuos fantasmele noptii si realitatea, deopotriva, pentru ca “spectacolul” sa nu se termine niciodata. Plina de nuante este intilnirea lui cu Purcarete in acest spectacol, o intilnire care ii lumineaza lui Mihali si zone mai putin cunoscute sau exploatate. El este bufonul-spiridus, cel care intretine focul, fie si mocnit, al senzatiilor de tot felul... si elemente de décor din alte spectacole facute de Purcarete la Craiova, si un cuier incarcat de costume de tot felul, din care cel al Arlechinului nu lipseste, si piticii fabulosi, catarati pe dulapuri, martori nastrusnici, si oglinzile lui Stürmer din spectacolul facut aici de Vlad Mugur, Asa este, daca vi se pare, si muzica aiuritoare a lui Vasile Sirli, dar si acordurile din Titus sau parca si tambalele din Phaedra, si nuntile, voalurile albe, numeroase, din final, desigur, nu chiar cincizeci ca in Danaide... si ploaia, ploaia care isi bate ritmul deasupra capatelor noastre, pe “acoperisul” imaginat de Purcarete ca un fel de pinza imensa. O corabie inca ancorata la tarm. Se aud picaturile cum cad. Se string, ca la tara, sau ca pe stradutele pustii ale oraselelor de provincie, in jumatati de jgheaburi prapadite – sisteme improvizate de colectare a apei de ploaie – care dau intr-o galeata, si galeata intr-un butoi...

Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului de Shakespeare, o suma de citate din atmosfera spectacolelor lui Silviu Purcarete de la Craiova, o poveste ireala despre gustul dulce-amar al iubirii. O privire intoarsa nostalgic spre trecut, un spectacol cu cei mai vechi actori, experimentati in limbajul lui Purcarete – Valentin Mihali, Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza, Constantin Cicort, Angel Rababoc, Iosefina Stoia, Ion Colan, Valeriu Dogaru – si prezentul, adica Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, Iulia Lazar, Romanita Ionescu, Mihai Arsene. Si pianistul Ion Butnaru, muzicantul nostru de la spartul tirgului. Si ploaia marunta, rece, fara de sfirsit, cade – purificator? – peste noi toti...
http://www.romlit.ro/n_cutarea_timpului_pierdut_ii