“Erectia, ingredient esential intr-o reteta a fericirii” de Marius Dobrin
Doi pinguri
Piesa scrisa si regizata de Mircea DANELIUC
Accept ca poate exista fericire si in afara sexului. Dar cand acesta e posibil, fizic vorbind, atunci este de neinlocuit, chiar daca suna atat de neplacut in urechi.
Si atat de imaginatul si promovatul sex, cantat si cautat, este conditionat de erectie. Fericirea multor oameni depinde esentialmente de erectie, de capacitatea de a o controla. La timpul potrivit. Ca la orice reteta, exista un dozaj, o rigoare, un stil de administrare. Oricat ar durea gandul acesta, erectia conduce un barbat pe un drum sau altul in viata. Iar o femeie isi implineste sau nu destinul in functie de erectiile de care are parte. Înscrisa in codul genetic sau dobandita printr-un proces de invatare din viata, inteligenta unei femei de a se modela asa cum isi doreste depinde de ceea ce poate sa-i ofere un barbat sau altul. Un barbat intelege o femeie abia dupa ce poate sa-i daruiasca acesteia ceea ce adesea ea nu va recunoaste ca-i trebuie dar va aprecia. Sa fiu bineinteles, exclud din capul locului lipsa unui agreement. Sunt lucruri delicate, toate astea rareori se discuta deschis. Tine de experienta de viata in a deslusi in reactiile celuilalt ceea ce se poate si ceea ce nu e ingaduit.
Sentimentele au drumul lor separat dar consolidarea lor cere si o erectie la timpul potrivit. Nimic nu e simplu. Dragostea scapa oricaror reglementari in afara de cele impregnate in om. Omul dintotdeauna, suflet si trup, vis si carne. Singuratatea? O provocare ca-n basme, un prag mereu de depasit, o data sau de mai multe ori intr-o viata. Si tot ca in basme, eroul are de infruntat padurea deasa, muntele pana la cer sau marea fara capat a singuratatii. O singuratate care este unul dintre balaurii pereni pe lume.
Mircea Daneliuc ne ofera o sectiune printr-o panorama a tuturor acestor componente ale vietii noastre prin piesa pe care a scris-o si acum a regizat-o la Craiova, “Doi pinguri”.(vezi www.geocities.com/nicolae_coande/publicistica_7)
La premiera a vrut sa fuga la final, greu a acceptat sa apara la aplauzele generoase. Este si acesta un chip sensibil al celui care se arata mai degraba un vesnic incruntat.
Meritul principal al piesei este ca impune un termen care poate sa faca in viitor o adevarata cariera: “pingur”.
Piesa poate sa fie un punct de plecare pentru o suita de alte montari, cu alte viziuni. Subiectul permite si chiar cere abordarea din mai multe unghiuri. Tot asa cum ea pare a se alinia altora, mai vechi sau mai noi, mai celebre sau nu.
Prin postura celor doua personaje, prin evolutia replicilor, mi-a amintit fie de teatrul modern american (Albee), fie de ceea ce propune cu consistenta Stefan Caraman. Aparent ar exista chiar o afinitate de comportament intre cei doi.
Daneliuc a evitat, paradoxal, un limbaj frust si a apelat la metafore. Lingvistice sau de recuzita. Daneliuc s-a aratat acum mai degraba un poet. Un suflet care sufera. Care arde fara o lumina binefacatoare. Piesa nu este despre singuratate. Nu. Este despre lupta fiecaruia dintre noi cu demoni care ne hartuiesc in permanenta si ne impiedica sa ne gasim fericirea. Sunt zile, sunt ani, in care nu avem un suflet pereche. Uneori poate sa fie o viata. Dar in prima instanta obstacolul pe care il avem de depasit este sa ne infrangem porniri prin care ne impiedicam singuri sa accedem la fericire. EL a intalnit in fine o femeie de care se indragosteste. Este EA.Poate sa fie. Putem spune ca nu a fost doar noroc, a fost si efortul sau de a o merita. A luptat pentru ea. Vine o clipa in viata cand in odaia ta se revarsa lumina la care visai. Ce faci atunci? Ei bine, EL nu poate trece de un prag: viermele geloziei. Nici macar asumate. Dar care il indeamna mereu s-o intrebe asupra trecutului ei.
EA ajunge la un liman. Cand se trezeste din buimaceala, incepe sa pretuiasca tot ceea ce-i ofera EL. Nu e vorba de visuri grandioase, nu este decat linistea modesta si cuminte a unui camin. O femeie pretuieste asta. Ce face ea? Uita ca a intrat intr-un cuplu. Se refugiaza cu nonsalanta in propriul cerc de neatins. Uita ca trebuie sa si daruiasca. La pornirile sale inflacarate raspunde cu amanari, cu dusuri reci. Ea cere preludiu dar intoarce gustul amar al unui refuz. Si apoi se mira unde a disparut dorinta. Iar cand el se confrunta si cu problema erectiei, totul e la un pas de explozie.
Delicatetea si poezia dintr-un cuplu sunt pentru ambii parteneri. Si au de cuprins si aspectul tehnic al erectiei, al preludiului. Pana si poezia are infrastructura, are tehnica, are o lege.
Dezvoltarea conflictului din “Doi pinguri” e o varianta de raspuns. Cei doi nu mai sunt singuri, dar nu reusesc sa-si uneasca sufletele atata timp cat nu reusesc sa-si uneasca si trupurile. EL, care simte o mai mare apasare din cauza erectiei, va avea un raspuns ciudat: schimbarea de sex. Abia acum ar fi putut incepe piesa. Cand EA se vede pusa in fata unei schimbari de paradigma. Ce cuplu mai reprezinta? Reevalueaza sentimentele. Propunerea lui e consecventa: sa-si faca si ea o schimbare de sex spre a reveni ce-au fost, dar dupa ce-au ars ceea ce i-a impiedicat sa fie fericiti. Nu, finalul e cumva e simetric. O intoarcere in oglinda. Legat de erectie, de egoism. Neputinta de a invata reteta fericirii.
E un spectacol greu. Pentru ca vehiculeaza notiuni vitale. Tratate, surprinzator pentru un cineast atat de valoros, mai deloc prin poveste (am spus mai inainte “dezvoltarea conflictului”? am exagerat, nu exista un fir al povestii care sa presupuna escaladarea unui conflict) si mai mult prin metafora.
Interesanta extinderea prezentei tinerilor hip-hop pe toata durata spectacolului. Corul antic e acum adus la zi ca moda. Seamana pe alocuri cu introducerea de la spectacolul “Romeo si Julieta” montat de Yannis Paraskievopoulos. Dar e benefic. Poate cu o sonorizare mai buna ar castiga in simpatia publicului. Poate cu o mai apropiata gestica de cei care sunt de gen.
Farmecul acestui spectacol se datoreaza exclusiv celor doi protagonisti. Geni Macsim este o vedeta. Toate rostirile ei sunt firesti, de o naturalete care smulge reactii spontane de cele mai multe ori. Este femeia frumoasa, cu sex-appeal, constienta de propriile calitati si care isi ‘negociaza’ bine relatiile. Geni Macsim poate cuceri publicul de oriunde prin ceea ce poate juca, prin ceea ce poate arata. Confera consistenta incat trebuie s-o vedem in numeroase alte roluri de impact, in teatru si mai ales in film. De altfel spectacolul acesta se preteaza unei versiuni filmate in care sa poata fi pusa in valoare capacitatea celor doi actori de a transmite multe prin priviri. Prim-planuri care sa ne aduca la un pas de chipurile lor ar creste puterea de penetratie a mesajului.
Constantin Cicort este o frumoasa surpriza. Foarte potrivit rolului. Bine pus in valoare, se misca pe scena intr-o adevarata izbucnire de confirmare. Îndelung asteptata. Poate ca a vrut chiar prea multe. Are o partitura usor mai ingrata decat Geni Macsim, replicile sale sunt mai construite si de aici mai putin prizabile prin lentila firescului.
Are o voce care poate fi pusa in valoare mai atent.
Cei doi s-au potrivit perfect in rol. Cuplul lor poate avea drum lung pe scene.
Dar nu depinde numai de ei. E nevoie de o promovare profesionista a spectacolului. Cu afise adecvate, cu un motto, cu o cheie bine aleasa incat sa incite publicul de orice varsta sa vina la spectacol. Cine traieste cu speranta ca poate sa simta gustul iubirii, trebuie sa treaca pe la cei doi pinguri.
Marius DOBRIN
21 ianuarie 2007
“Doi pinguri”, spectacol scris si regizat de Mircea Daneliuc
Teatrul National ‘Marin Sorescu’ din Craiova
Cu:
Geni Macsim
Constantin Cicort , www.freewebs.com/cicort
Raluca Paun
Monica Modreanu
Dragos Macesanu
Eugen Titu
Cosmin Radescu
Mircea Tudosa
Asistent regie: Catalin Baicus
Scenografia: Lia Dogaru
http://www.geocities.com/marius_dobrin/teatru_eseu_erectia.html
Comentarii